Inger si demon

Noaptea-n Doma întristata, prin lumini îngalbenite
A facliilor de ceara care ard lânga altare –
Pe când bolta-n fundul Domei sta întunecoasa, mare,
Nepatrunsa de-ochii rosii de pe mucuri ostenite,


In biserica pustie, lânga arcul în parete,
Genuncheata sta pe trepte o copila ca un înger;
Pe-a altarului icoana, în de raze rosii frângeri,
Palida si mohorâta Maica Domnului se vede.

O faclie e înfipta într-un stâlp de piatra sura;
Lucii picaturi de smoala la pamânt cad sfârâind
Si cununi de flori uscate fâsâiesc amirosind
S-a copilei rugaciune tainic, soptit, murmura.

Cufundat în întuneric, lânga-o cruce marmurita,
Intr-o umbra neagra, deasa, ca un demon El vegheaza,
Coatele pe bratul crucii le destinde si le-asaza,
Ochii cufundati în capu-i, fruntea trista si-ncretita.

Si barbia lui s-apasa de al pietrei umar rece,
Parul sau negru ca noaptea peste-al marmurei brat alb;
Abia candela cea trista cu reflectul ei roz-alb
Blând o raza mai arunca ce peste-a lui fata trece.

Ea un înger ce se roaga – El un demon ce viseaza;
Ea o inima de aur – El un suflet apostat;
El, în umbra lui fatala, sta-ndaratnic rezemat –
La picioarele Madonei, trista, sfânta, Ea vegheaza.

Pe un mur înalt si rece de o marmura curata,
Alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina,
Se rasfrânge ca-n oglinda a copilei umbra plina –
Umbra ei, ce ca si dânsa sta în ruga-ngenucheata.

Ce-ti lipseste oare tie, blond copil cu-a ta marire,
Cu de marmur-alba fata si cu mâinile de ceara?
Vad – o negura diafana mestecata-n stele; – clara
E privirea-ti inocenta sub a genelor umbrire;

Ce-ti lipseste sa fii înger – aripi lungi si constelate.
Dar ce vad: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Doua umbre de aripe ce se misca tremurânde,
Doua aripe de umbra catre ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea – este îngeru-i de paza;
Lânga marmura cea alba vad fiinta-i aeriana.
Peste viata-i inocenta, viata lui cea sfânta plana,
Lânga dânsa el se roaga, lânga ea îngenuncheaza.

Dar de-i umbra ei aceea – atunci Ea un înger este,
Insa aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfintiti de-a omenirii rugaciuni îndelungate
Vad aripele-i diafane si de dânsele dau veste.

Te iubesc! – era sa strige demonul în a lui noapte,
Dara umbra-naripata a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor,spte-nchinaciune el genunchii-si încovoaie
Si asculta dus din lume a ei dulci si timizi soapte.

Autor: Mihai Eminescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...